Dansul pacatelor

Stiu, am pacatuit! Am facut-o fara sa vrem, fara sa stim, fara sa ne gandim. Totul a inceput cu mana intinsa spre tine si invitatia care ne-a adus condamnarea. Cine ar fi crezut?! Cine s-ar fi gandit ca un simplu moment real si omenesc ne va duce intr-o lume ireala si plina de fantezii?! Dar totusi intr-o lume a pacatelor. A fost valul care ne-a departat de tot si toti, a fost intunericul care ne-a aruncat in paradis, unul la care nu speram niciodata si pe care, totusi, l-am trait. De ce nu ne-am gandit ca secunda aceea este biletul de trecere spre iad? Clipa in care totul s-a schimbat…momentul de glorie si totodata cel al decaderii. O secunda care nu-si gaseste locul in nicio lume reala sau ireala, vruta sau nevruta, visata sau nu. A fost clipa care ne-a legat si ne-a despartit in acelasi timp, cea care ne-a facut sa radem si sa plangem, sa ne iubim si sa ne uram, sa visam si sa ne trezim. Ne-am incredintat unul altuia si nimic din tot ce era in jurul nostru nu a mai contat. Ne-am lipit trupurile si am visat la secunda ce va urma dar timpul statea in loc. Totul se oprise, parca si pamantul, natura, viata amutisera pentru noi, ne priveau si ne lasau sa ne bucuram de secunda cea mai lunga a vietii noastre. Totul se intampla ca si cum era ultima noastra clipa, era ca o ultima dorinta inainte sa pasim “dincolo”. Acum, intre cele doua lumi, asteptand amandoi, departe unul de altul, sa pasim spre esafodul care ne cheama as mai vrea sa pacatuiesc o data.
Inchid ochii si ceva mi te aduce, apari in fata mea, te vad, imi zambesti, te simt si vreau sa-mi implinesc ultima dorinta a ultimului pacat, intind mana spre tine si… “DANSEZI?”

Scrisoare catre sufletul meu

Dragul meu,

iti scriu de aici de unde sunt, mi-e dor de tine si imi lipsesti, e greu fara tine, atat de greu incat ma sufoc, simt cum ceva arde in mine, simt cum in locul tau ai lasat o piatra imensa care tot apasa si doare. Ma uit in fiecare minut si nu vad decat un imens gol si totu-i negru, asa e locul din care ai plecat. De ce m-ai lasat? De ce te-ai dus dupa ea? Ce ti-a facut sa ma lasi singur? Ce-ti ofera ea? Te-ai desprins din mine, te-ai rupt in doua bucati imense si ai alergat fara sa te uiti inapoi, te-ai dus schilodit dupa cea care ti-a facut asta. Merita oare? Stiu ca mai speri si tu, ca si mine. Stiu ca esti bolnav si insangerat, stiu ca doar ea te poate reintregi dar sa ma lasi singur!? De ce? Puteam ramane impreuna, asa cum ne-am nascut – unul langa altul, impartind suferintele, necazurile, suspinele si toate starile, ca pana acum. Oare de ce de data asta e altfel?! Oare aici s-a pus punctul final?! Nu vreau sa cred asta! Imi doresc sa te faci bine, nu vreau sa te mai simt insangerat si inlacrimat. Vreau sa fii optimist, vreau sa-ti stergi lacrimile si sa-ti pansezi ranile. E greu, stiu, nici pe tine nu te slabesc dorul si durerea, iar medicament nu exista pentru boala asta. M-am saturat sa te stiu frant in doua, intre dorinta ei si a mea, intre fericirea ei si suferinta mea, intre zambetul ei perfect si lacrimile mele amare. Stiu ca o cauti disperat si ca doar ea te poate face bine, stiu ca langa ea iti vei gasi linistea si te vei intregi dar ea e departe, e de negasit. Asta te macina si te nelinisteste, cunosc sentimentul, traiesc si eu in fiecare clipa durerea pe care mi-o ofera necunoscutul. Acum, pentru mine e si mai greu, m-ai lasat si tu, ai plecat in cautarea ei si nu te-ai mai intors.
Ma rog sa fii bine, sa nu uiti de unde ai plecat si sa te intorci curand.

Cu bine!

P.S. Daca o gasesti spune-i sa te ingrijeasca si sa te patreze pentru ca esti SUFLETUL MEU!

Ziua in care m-ai condamnat

Sunt singur intre cei sase pereti care ma inconjoara, e intuneric, e totul ud in jurul meu si astept. Asta mi-e viata de cand am fost “arestat”. Imi petrec fiecare zi in acelasi loc, in acelasi colt care s-a imprimat pe spatele meu si in sufletul cenusiu pe care il port dupa mine dar nu-l simt. As vrea sa mai sper, as vrea sa o mai pot duce asa macar o zi, dar stiu ca pacatul meu este prea mare si de neiertat – asa gandesc ori de cate ori deschid ochii umezi. Nu stiu de ce sunt asa, sa fie din cauza lacrimilor sau din cauza siroaielor care se scurg pe perete si apoi imi uda trupul? Sau poate sunt amandoua… Ma bucura gandul asta, macar nu va gandi nimeni ca sunt lacrimi. “E doar apa”, vor spune toti. Da, o apa care imi curge direct din suflet prin ochii care se fac tot mai mici si isi pierd stralucirea si speranta. Din clipa in clipa usa ruginita se poate deschide…asta ma sperie.
Inevitabilul se produce, aud pasi grei cum vin spre mine – sunt pasii care alta data m-au purtat spre tine si care acum ma duc la pieire. Usa se deschide ca in ultimul meu cosmar. Fara sa ridic privirea ma asez in genunchi si spun ultima rugaciune a ultimului condamnat. Mi-a mai ramas doar o slaba speranta ca acesta nu va fi ultimul drum. Pasesc cu greu printre cele doua linii care imi delimiteaza parca si respiratia, stiu ce ma asteapta dar nu vreau sa cred… Imi tarasc cu greu corpul garbovit si sufletul insangerat, in urma mea las picuri de sange care stiu ca nu ma vor mai aduce inapoi. Trag cu greu lanturile ruginii si umede prinse strans de maini si picioare, atat de strans incat nu reusesc sa pasesc normal si nici sa ridic mana in semn de capitulare. Drumul catre judecata ta mi se pare greu dar scurt, atat de scurt incat durerea lui mi se pare suportabila.
Ma opresc. Am ajuns. Nu pot ridica ochii nici macar sa te privesc si…Doamne, cat mi-am dorit sa-ti vad chipul! Stiu ca esti acolo, sus, ma privesti si te intrebi ce simt. De parca asta ar conta in favoarea mea. Nu vreau sa simti ce e in mine, mi-e teama ca pedeapsa ar fi mai aspra. Totul se opreste, nu stiu pentru cat timp, nu vreau si nici nu pot sa numar secundele. Sunt clipe cand imi doresc sa se termine totul, sa pice peste mine lama rece si ascutita a ghilotinei pe care o vad cand inchid ochii, aceeasi pe care o visez noapte de noapte, lama pe care o simt de cate ori ma gandesc la tine si care ma sufoca… Prin minte imi trece toata viata, imi trec toate secundele pe care le-am trait cu tine, clipele care nu au fost si la care am sperat mereu…
- Te acuz pentru iubirea pe care mi-o porti! Cum pledezi?
Zambesc imperceptibil, descatusat de tot ce ma tine schingiuit de atata timp.
- Pledez…VINOVAT…!
Totul este o contradictie pentru mine, nu stiu ce sa cred si sa gandesc: glasul cel mai de pret, cea mai cristalina, curata si pura voce mi-a dat cel mai crunt verdict.
- Te condamn la pedeapsa maxima: SA MA IUBESTI, DAR SA NU TE BUCURI DE MINE!

Intre iubire si ura

Cu un calm imperturbabil ma uit in urma mea, ma privesc si imi fac procese de constiinta. Ies din trupul care tremura, ma ridic deasupra mea si imi pregatesc evaluarea. Scot balanta din coltul sufletului si cantaresc. Vreau sa stiu cine esti, ce esti, cum esti…la fel si eu, dar mai ales ce se intampla in mine. Vreau sa descopar exact ce simt cu adevarat. Sunt curios in ce parte se inclina totul. E greu, mi-e teama sa aflu adevarul dar nu ma mai pot ascunde de el. Il caut in mine, in tine, dar nu-l gasesc. Iau fiecare “titlu”, fiecare cuvant, fiecare sentiment si le analizez in parte, le masor, le cantaresc si nu-mi dau seama ce sentiment ma copleseste mai mult – te iubesc sau te urasc?
Ei bine, te iubesc pentru ca te-am descoperit si te urasc pentru ca ai plecat; te iubesc pentru ca mi-ai redat zambetul si te urasc pentru ca m-ai lasat in lacrimi; te iubesc pentru ca m-ai facut sa ma regasesc si te urasc pentru ca m-am pierdut din nou; te iubesc pentru ca mi-ai aratat cum sa ridic privirea si te urasc pentru ca acum nu mai pot vedea cerul; te iubesc pentru ca m-ai invatat sa sper si te urasc pentru ca acum totul este deziluzie in jurul meu; te iubesc pentru ca m-ai ascultat si te urasc pentru ca acum nu ma mai aude nimeni; te iubesc pentru ca mi-ai deschis atatea drumuri si te urasc pentru ca acum vad doar usi inchise; te iubesc pentru ca ai facut lumina in viata mea si te urasc pentru ca acum este atat de intuneric; te iubesc pentru ca ai adus caldura in sufletul meu si te urasc pentru ca ai inghetat totul cand ai inchis usa in urma ta; te iubesc pentru ca atunci iti auzeam vocea si te urasc pentru ca acum am ramas surd; te iubesc pentru ca m-ai invatat sa iubesc si te urasc pentru ca mi-e teama ca voi uita sa mai fac asta; te iubesc pentru ca m-am bucurat de zambetul tau si te urasc pentru ca acum vad doar lacrimile mele; te iubesc pentru ca te-am castigat si te urasc pentru ca te-am pierdut; te iubesc pentru ca te iubesc si te urasc pentru ca te urasc.
Iarta-ma pentru ca te iubesc si te urasc in acelasi timp!

Dor de ce nu a fost

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!…

Dar n-am putut călători-mpreună…
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!..

Ion Minulescu – Romanţă negativă

Steaua, victorie!

Am intrat in saptamana patimilor, saptamana sperantelor si a emotiilor… se apropie ziua, se apropie momentul unic, minutul de triumf, secunda glorioasa… Este clipa care ne taie rasuflarea, gradele nu mai conteaza, oricum nu au puterea sa ne inghete, vantul ne trece pe la urechi, suiera nervos ca si cum ar vrea sa ne goneasca…nu se poate, suntem mii…zeci de mii, mai puternici ca niciodata, mai tari, mai incapatanati si mai orgoliosi decat Ana lui Manole…mergem toti in acelasi loc, pas cu pas, avem acelasi gand, aceeasi pasiune, aceleasi sentimente si, chiar daca nu ne stim intre noi, suntem pregatiti sa ne tinem de maini, sa le ridicam spre cer, sa fluturam fularele, steagurile, sa se vada doar doua culori, sa cotropim strazile, parcarile, iarba din jur, mormanele de beton – totul! Totul este al nostru pentru o seara – seara pe care o asteptam de atata timp. Este visul unei “nopti de iarna”, o iarna pe care o anihilam usor-usor, o cucerim si o alungam. Suntem doar noi, peste tot, ne facem auziti si vazuti, suntem multi, prea multi ca cineva sa ridice privirea spre noi. Suntem mai multi decat firele de iarba calcate in picioare pe terenul ce tocmai de dezmorteste… Suntem plini de viata, de rautate, suntem turbati si urlam din strafundul plamanilor ca vream VICTORIA! Vrem sa traim, sa visam, sa speram, sa ne bucuram, vrem sa dominam totul in jur.

Vinci per noi!

50.000 de oameni, 50.000 de suflete care spera, 50.000 de inimi care bat in acelasi timp, in acelasi ritm, 50.000 de fulare, 100.000 de ochi ce sclipesc si in care se citeste dorinta, tone de sange care clocoteste in vene, o singura dorinta, o singura echipa, 50.000 de voci care se contopesc intr-una singura si zdrobeste fiecare timpan, un singur stadion care striga aceeasi dorinta. Stop, gata, liniste…vrem sa ne auzim, vrem sa ne auziti. TOT STADIONUL: STEAUA, VICTORIE!!!

Cea mai dulce amintire…

Am trait fiecare titlu… Am simtit fiecare moment… Am regizat toate clipele… Si nu am castigat nimic. Nimic in afara de amintiri. Sunt amintirile cu care ma hranesc si care imi tin de cald, care imi tin de urat si nu ma lasa sa mor. M-am retras in coltul meu, unul racoros si intunecat, sa stau singur, sa ma regasesc, sa ma reculeg si sa ma adun. Inca nu stiu daca am sa reusesc dar asta vreau. Vreau, deci pot! Pe asta ma bazez si asa am sa fac. Oricat de greu imi va fi sufletul, oricat de putin am sa gandesc, oricat de tare sau de slab imi va bate inima am sa vad mereu RASARITUL!! Intotdeauna va exista un “rasarit”! Iar eu vreau sa-l vad. Vreau sa ma bucur de el, de inceput, de unul nou, de suflul proaspat pe care il simt cand deschid ochii si trag puternic aer in piept…si stiu ca rasaritul nu este niciodata acelasi, soarele rasare mereu altfel, in alt loc dar intotdeauna pentru fiecare in parte, iar eu vreau sa il simt. Oricand, oriunde, VREAU SA VAD RASARITUL! Vreau sa simt nisipul sub talpi, scoicile care ma zgarie, vreau sa aud vuietul marii, valurile care se pierd langa mine, sa incerc sa prind in maini spuma lor care clocoteste la picioarele mele…sa trag in plamani aerul sarat si mirosul de alge moarte purtate de marea nelinistita….vreau sa privesc in zare, departe… sa visez, sa-mi imaginez cum e acolo unde cerul saruta apa albastra….acolo as vrea sa fiu – in punctul cel mai indepartat, singur, doar eu si cu mine in largul marii…sa aud pescarusii cum plutesc deasupra mea si “striga” spargandu-mi timpanele… As vrea sa simt marea! Sa ma indragostesc si sa ma bucur de ea, s-o am toata, doar pentru mine, sa ma cuprinda cu valurile ei si sa ma copleseasca la fel ca alta data…

Magia pe care o traim impreuna

Totul incepe cu “a fost odata”. Orice poveste de dragoste, oricat de dramatica ar fi, incepe la fel – “a fost odata”. Toate se termina cu aceeasi expresie marcanta – “daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit”. Ba da! S-ar fi povestit! Si s-ar povesti chiar daca “nu a fost”. Pentru ca ne pricepem atat de bine sa visam si sa speram incat din scanteia aprinsa putem urca flacarile pana la cer, poate chiar mai sus – chiar daca ele nu exista. Totul cere rabdare, imaginatie, dorinta si speranta, mai ales speranta. Iar atunci cand speranta nu exista va fi “vointa bine pusa la punct”. Am reusit sa vad acele flacari inexistente inca, am reusit sa le simt si sa urc in acelasi timp cu ele. Am reusit sa ma dezleg de ceea ce ma tinea pironit de un vis vechi si neimplinit, am iesit din starea de amorteala care ma cuprinsese ca o boala si ma tragea inapoi, parca in mijlocul unei paduri dese si intunecate. Am iesit la lumina, am vazut scanteia care s-a aprins din nimic, scanteia din mine, din noi, pe care o alimentez neincetat si care lumineaza numele tau scris in bezna in care am fost cufundat. Si chiar daca am ajuns aici, la lumina, mai caut inca scapare, te caut pe tine pentru ca m-ai ademenit pana aici si m-ai lasat. Sunt in cautarea ta si tin in palme luminita pe care ai aprins-o in mine. E scanteia despre care voi spune ca “va fi odata ca niciodata….”

Fara titlu

Am renascut! La fel ca o floare in miez de iarna care primeste apa, caldura, atentie si…dragoste. Tu ai reusit minunea iar eu alerg dupa tine si caut aripa care m-a atins si mi-a dat viata, caut disperat gura care mi-a oferit cuvintele cele mai de pret. Caut totul atat de speriat si cuprins de deznadejde de parca viata mea ar depinde de tine. Si depinde! Asta simtim amandoi. Stim la fel de bine unde mi-am regasit echilibrul, vointa si speranta. Sunt cele trei caracteristici care ma definesc ori de cate ori te aud, te vad, te simt sau te visez. Singurul lucru care imi lipseste si ma depaseste este locul in care sa te caut. Incerc sa pasesc dupa tine, sa calc pe urmele tale, ma tin cu greu dupa tine, nu stiu unde voi ajunge dar aud un ecou surd, este ecoul inimii tale care bate tot mai incet. Vreau sa vin dupa tine, vreau sa-ti sarut urmele pasilor iar ele sa dispara imediat sa nu ma pot intoarce niciodata. Vreau doar sa te urmez oriunde. Primeste-ma! Lasa-ma sa te simt! Nu ma desprinde de tine! Nu-mi lua tot ce mi-ai dat pana acum. Lasa-ma sa traiesc, sa sper si sa visez la “Noi”. Intoarce-te spre mine sa-ti vezi opera! Intoarce-ti privirea sa vezi ce lasi in urma! Da-mi un sens! Da-mi o valoare! Da-mi viata, speranta, suflu si putere! Da-mi totul – “DA-MI UN TITLU!”

Mai presus de cuvinte

Am vrut sa tac. Asta visez sa fac si de acum inainte. As vrea ca privirea mea sa spuna totul, dar esti prea departe de mine sa citesti ce spun ochii mei. Imi doresc sa ne privim si sa intelegem ceea ce ne spunem fara a folosi cuvinte, chiar daca am intelege diferit. Si vreau sa cred ca oricat de diferit am intelege, am simti la fel. Caut cuvinte pentru miracolul dintre noi, caut explicatii pentru lipsa cuvintelor pe care nu am reusit sa le gasim atunci cand aveam nevoie de ele. Totul trebuia explicat, totul trebuia sa poarte macar un titlu pentru ce avea sa se intample. Dar poate daca am fi gasit macar o litera sa explice ceva nimic nu mai era asa cum a fost – un vis. Un vis care iti ramane intiparit in minte cand te trezesti dimineata, pe care il rememorezi, il traiesti, il simti dar nu-l poti povesti, interpreta sau explica. E visul nostru cel fara de cuvinte, e momentul nostru suprem care, in mod ciudat, si-ar pierde stralucirea si farmecul daca am pune cateva litere cap la cap sa formam o propozitie pentru a-i da o explicatie sau un sens indiferent cat de mic. Ce s-a intamplat? Cum s-a intamplat? De unde a venit? De unde are atata putere ceea ce simtim? Ne privim unul pe altul iar raspunsurile ni se pierd pe buze, le strivim si le purtam in suflet fara sa le putem rosti. Abia la final am aflat ca, de fapt, TU esti raspunsul! TU esti mai presus de cuvinte!